Când a fost dată jos milităria din pod şi m-a ajuns din urmă, tot în Ardeal

Astăzi mi-am propus să continui cu “povestea din tinereţea mea”, aşa cum am început-o, în ultimul articol introdus pe blog.
Era atunci când, şcoler fiind în Satu Mare, mă dădeam de ceasul morţii pentru a nu mă lăsa călcat în picioare de colegii ardeleni, în colectivul Şcolii de meserii, profilul auto, adică am reuşit chiar să fiu în frunte, în toţi cei 3 ani, chiar şi numai pentru a demonstra colegilor, nu binevoitori totdeauna, că şi moldoveanu aista „ pe lângă că-i a dracului( glumesc puţin), mai ştie şi carte”. Ai mei erau mulţumiţi de mine, dar cât de greu şi ce zbucium am trăit eu acolo, habar n-aveau, aveau ei altele pe cap.
În sfârşit, pe atunci, după ce terminai o şcoală de meserii, erai considerat ca având o calificare şi puteai obţine un loc de muncă de muncitor calificat, categoria a treia de salarizare. Existau 8 categorii de salarizare, care le promovai conform unor reguli ce ţineau de experienţă şi competenţă, iar în cazuri excepţionale puteai să obţii, în urma unor examene, o categorie în plus-aşa zisa categorie specială. Categoriile 7, 8 şi cea specială, dacă le dobândeai, îţi permiteau să devii maistru, bineînţeles că, după urmarea unor cursuri.
Ei şi aşa, datorită rezultatelor excepţionale din şcoala absolvită la Satu Mare( chiar nu mă laud), în mod special, mi s-a acordat direct, categoria a patra, prezentându-mă cu această categorie, la Direcţia Regională de Transport Auto Suceava, care m-a repartizat la Autobaza de Transport Auto Botoşani, primul meu loc de muncă.
La prezentare, pe data de 03.07.1964, am fost primit de şeful de cadre, un anume domn P.V., pentru care azi spun, „ Dumnezeu
sa-l odihnească” (cu care m-am împăcat extraordinar, ulterior), însă care, la prezentarea mea la muncă, mi s-a adresat cam aşa: „ măi drace, coada voastră de chiaburi ţi-ai bagat-o si pe acolo, nici vorbă să fii plătit tu la categoria a IV a !”.
Fiind singur, fără nicio relaţie, sigur că am tăcut şi acceptat încadrarea în categoria a III a, mai jos nu mă putea da. Cam şase luni de la încadrare, când mă întâlnea, adică aproape zilnic, căci atunci unitatea se găsea la intersecţia străzilor Calea Naţională şi N.Iorga, locul numit şi acum Pod de piatră(azi Bazarul de la Tati), îmi spunea: „ măi drace, dacă dai lucrare de proastă calitate, îţi iau toată averea lui taicătu !„.
Ca să mă testeze şefii, mă trimiteau să rezolv orice problemă tehnică, fără să mai ţină cont de grila mea de salarizare, mai mult, cred că mă tot testau ca, în scurt timp să execut lucrări de complexitate, de toate nivelurile. Aceasta a făcut ca la 6 luni, să fiu promovat totuşi, în categoria a IV a , iar la 11 luni, în mod excepţional, în categoria a V a.
În paralel cu slujba mea, m-am înscris şi la cursurile serale de liceu, la Liceul „ A.T.Laurian”.
Dar revenind la muncă, pe atunci, sindicatele, erau foarte puternice, lunar, timp de 12 luni, am primit stegulet de fruntaş în muncă, steguleţe care, mi le amintesc şi acum, erau foarte frumoase, având un suport nichelat, materialul fiind din mătase şi cu frajuri. Regret că nu am mai păstrat printre obiectele mele personale şi un asemenea steguleţ. Lângă steguleţ, se acorda un premiu de fiecare dată, eu beneficiind de procentul cel mai mare, pe atunci 30% din salariul de încadrare. Eram tare mândru, de micile mele realizări ,până la urmă, dar care le vedeam mari, cu ochii tânărului plin de elan şi ambiţii, când crezi că tot ce zboară se mănâncă şi că poţi urni munţii din loc , numai să vrei.
Nu aveam 20 de ani când, pe data de 20 iulie, am primit chemare pentru încorporare, asta era la data de 29 iulie 1965. Am lucrat deci până pe 25 iulie , iar în dimineaţa de 29 iulie, am fost încorporat la Comisariatul Militar din Botoşani.
Pe atunci, militarii se transportau numai noaptea, aşa că o zi întreagă am fost ţinuţi în curtea Comisariatului din Botoşani, iar noaptea, am fost transportaţi la Suceava, la Comisariatul din Burdujeni, acolo am mai stat o zi cu toţii, în curtea Comisariatului, pe o căldură îngrozitoare de 40 °, n-am s-o uit niciodată, nici eu şi cred că nici ceilalţi „pufani”, de un leat cu mine. Noaptea, am fost urcati in vagoane şi a doua zi, pe la orele 1100 , eram aliniaţi în gara din Beiuş, pe atunci, regiunea Oradea. Era în data de 1 august 1965.
În după amiaza zilei de 1 august 1965, urmare unui interogatoriu de aproximativ 2 ore, am fost repartizat la Compania de transport a Regimentului 1133 mecanizat, din Beiuş, unde chiar de a doua zi, mi s-au predat 37 de autovehicule, un Punct tehnic de întreţinere şi un teren de parcare, această gestiune păstrând-o timp de 1 an şi 3 luni, până la lăsarea mea la vatră, cum se zice. Asta s-a întâmplat pe 4 noiembrie 1966.
Am povestit toate acestea deoarece, pare de necrezut, însă eu nu am făcut nici un minut de instrucţie, dar nici planton, având misiunea de a supravegea inventarul dat în primire şi pentru care, de 3 ori am luat calificativul de foarte bine, în ce priveşte starea tehnică.
N-am să uit, primul calificativ, l-am primit pe 30 august 1965,
când am fost inspectat de reprezentanţi ai armatei a IV a Transilvania, în parcul auto ce-l păstoream, constatându-se starea tehnică, estetică şi operaţională cea mai bună, bucurându-mă astfel, la mai puţin de o lună de la recrutare, de aprecierea deosebită din partea conducătorilor militari, până la nivelul comandantului de regiment. Regimentul nostru purta indicativul de Regimentul 23 mecanizat.
Povestesc asta, deoarece, în acea perioadă, o inspecţie totdeauna era finalizată printr-o alarmă, în care, toată tehnica din dotare era scoasă din regiment şi transportată la cca 30 km, într-un timp ordonat, iar de regulă la o astfel de misiune, pe tot traseul ordonat, găseai tehnică de luptă rămasă defectă, în majoritatea lor, autovehicule, chiar şi tancuri, ori eu, cu toată tehnica de care trebuia să am grijă, m-am încadrat în timp şi am prezentat-o la raport în stare operativă. Datorită acestui eveniment, m-am bucurat de respectul tuturor, eu ajutându-i pe toţi, indiferent din ce companie făceau parte. Pe vremea aceea, la orice ieşire, maşinile aveau însoţitori ofiţeri sau subofiţeri, care să-i fi văzut, cum stăteau pe lângă tehnica „în pană„, şoferii fiind de obicei, militari în termen, fără experienţă.
Iar revin, am spus toate acestea, pentru că vreau să vă povestesc cum, atunci în armată, am stat de vorbă cu Ceauşescu, de două ori, iar a doua oară, chiar am dat mâna cu el. Copilării, veţi zice, dar pe atunci, altfel vedeam lucrurile, noi toţi românii, ce spuneţi ?
Era în februarie 1966 când s-au pornit stihiile naturii, apele Crişului şi Mureşului au inundat o zonă mare din acele ţinuturi şi mai multe regimente, au fost scoase în salvarea localnicilor, printre acestea şi regimentul nostru. Era atâta apă că aveai impresia că eşti la mare.
Fac o mică precizare şi anume că râurile din Ardeal au albiile la o cotă mai ridicată, decât nivelul zonei pe unde curg, iar în cazul nostru, Crişul şi Mureşul, în câteva curbe, au săpat câteva breşe în maluri şi au ieşit din matcă şi au inundat totul în jurul lor.
Pentru venirea în ajutorul oamenilor, mie, mi s-a pus la dispoziţie o autoamfibie, cu care interveneam acolo unde se impunea. Era un mijloc de luptă în primul rând şi pentru a o manevra, trebuia să ai cunoştinţe tehnice de specialitate, nu se dădea un astfel de mijoc de luptă pe mâna oricui.
Dar să revin la Ceauşescu, acesta a participat la un comandament de urgenţă pentru calamităţi, în care, bineînţeles erau adunaţi toţi comandanţii de regimente şi a ordonat repararea digurilor, prin aducerea de prefabricate cu elicopterele şi refacerea cursurilor apelor. Operaţiunea a durat aproape două săptămâni, iar la finalizare, înainte de retragerea către unitate, cei ce erau ultimii încolonaţi, printre care şi eu, am fost felicitaţi şi am dat fiecare mâna cu Ceauşescu.
De atunci şi până la executarea lui, m-am întâlnit de cca 7-8 ori cu Ceauşescu, în şedinţe de analiză.
Astea erau vremurile, tinerii de azi nu-l ştiu pe Ceauşescu, sau ştiu multe poveşti cu el, de la părinţi, bunici, însă istoria perioadei lui de conducere, ne-a prins pe toţi, de la mic la mare, căci a fost lungă.

Voi reveni în articolele viitoare, cu voia dvs.
Cu respect,

Constantin Conţac